Încântătoare note de acordeon, specialităţi de patiserie autohtonă pentru toate gusturile, un şpriţ servit de naş celor mai curioşi dintre consătenii districtului şi în centru o copilandră de 18 ani care se agită dimpreună cu ilustrul viitor soţ şi deschizător de drumuri şi de sticle de vin de ţară – asta pentru a intra mai bine în atmosfera cu totul şi cu totul năucitoare creată cu ocazia nunţii celui mai versat bişniţar din câţi a văzut Valea Aurie până în prezent. Şi cum capra vecinului are darul de a fi foarte ispititoare pentru ceilalţi, mai ales dacă aceasta vine cu prilejul unei desfăşurări cel puţin fastuoase, pupilele consătenilor valeaurieni mai că ies din orbite, aproape hipnotizate de câteva maşini scumpe, probabil la mâna a doua, şi de fericirea afişată în special azi de către actorii principali ai zilei de 4 iulie, cunoscută şi ca ziua Americii. Ah, mama tuturor posibilităţilor, pâmântul făgăduinţei şi susţinătorul perversităţii la scară largă. Evenimentul ia amploare pe măsură ce mă chinui să cotrobăi după cele mai frumoase cuvinte, de laudă desigur si de profund respect pentru faţa cea mai reprezentativă a ţărişoarei noastre, recent zguduită din temelii de creşterea TVA-ului, scăderea salariilor, inundaţii şi alte nenorociri. Toate cele enumerate mai sus pălesc inevitabil în faţa a două limuzine parcate ostentativ între blocuri, iar eu nu întârziu să mă întreb: Cum vrem să ne meargă vreodată bine dacă ne fascinează şi aplaudăm bogăţia altora, dar atunci când drepturile ne sunt abolite, scriem un cântec şi facem o coregrafie pentru a ne zbengui ca nişte puştani în Piaţa Constituţiei?

Haidem în tandem!

Vroiam să scriu despre ceva cât mai comun pentru ca cei ce vor dori să citească să se poată vedea ca într-o oglindă, ca şi cum le-am citit eu gândurile, de parcă aş fi Mama Omida. Dar m-am râzgândit. Da, avem şi opţiunea asta în noi. Aşa ne-am născut, cu plusuri şi minusuri. Sau poate nu. Poate ne-am născut setaţi să acceptăm tot ce ne va ieşi în cale vreodată şi abia pe parcurs, văzând că nu suntem îndreptăţiţi să cerem de toate, să spunem da da da, ne-am descoperit superputerea de râzgândeală sau îndrăzneala de a întoarce ţanţoş spatele atunci când ne apare ceva mai bun sau pur şi simplu altceva în drum.

Ziceam că e foarte frumos atunci când citeşti ceva şi ca prin minune e acel ceva pe care îl aşteptai în ziua aia, ca un fel de ziua bună. Atunci ne dăm noi seama că la un moment dat ni se întâlnesc experienţele şi sentimentele şi formează o alianţă. În cazul acesta nu pot să nu ma întreb de ce nu se face ceva? Adică de ce nu putem trece peste chestia aia pe care o vedem lipită, desenată, spusă, cântată, recitată, strigată de genul: SUNTEM CU TOŢII DIFERIŢI, şi să ne dăm seama o dată pentru totdeauna că SUNTEM CU TOŢII OAMENI în primul rând. Sunt conştientă că nu va fi posibil aşa ceva pentru că ne-am construit în ideea să ne facem remarcaţi pentru a duce o viaţă cât mai altfel decât a oamenilor de rând.

Îmi vine să plec, nu neapărat undeva, pur şi simplu să mă ridic, să schimb imaginea iniţială, pentru a nu mă mai complica în gândire. Să nu mă mai pierd, să nu mai caut explicaţii inteligente la lucruri foarte simple doar pentru a-mi creea o anumită imagine. Aşa că o să închei îndată cu scrierea aceasta plină de explicaţii complicato-profunde şi spun aşa: astăzi n-am făcut nimic din ce n-aş fi făcut ieri şi mâine sigur încep ziua ca astăzi şi ieri şi o să fac tot ceea ce n-am apucat ca apoi să mă trezesc poimâine cu tot atâtea regrete când realizez că nu s-a schimbat nimic. Nici nu trebuie!

Nu-i aşa că vă regăsiţi în ceea ce zic?

- aberatio mentalis-

   (Colaj Bricolaj)

“ Istoria azi a inceput sa devina stanjenitoare.

Istoria e un factor retrograd…Totul e viiiiitorul!

Doamna….ahaha….e in regula….du-te in Anglia!

Iata ca taxiul care in imaginatia mea se oprea sa ma ia, nu se opreste in realitate.

Nu traim in tara cainilor, stie cineva care e VALOAREA mea? Fiecare se uita urat la fiecare. Ala vrea s o intinda peste granite, alalaltu’ vrea s o intinda cu nevasta vecinului. E ceva putred in Danemarca!

Asa calca de calma, de parca s-ar duce in Olimp.

Politiiiiiiaaaa…..Ce e, nu se poate!! Si de cand spun eu ca dumnezeu s-a retras din lume!? Doamnee….ajuta-ti-ma….

E viu….uite, sangele nu mai e…o fi avut vesta antiglont! Sau l-a spalat ploaia!

6….apare politia rutiera/dumnezeul dreptatii…..Stire: Formatia Sexxy s-a destramat!

Femeia asta urata cu blana scumpa trebuie aruncata in Dunare!

S-a dus Napoleon sa aduca o drujba!

Ce muiere ruginita…ruginoasa, moare dupa fotbal!

In Germania, nici un barbat nu e considerat urat, sunt indispensabili! Mai ales dupa razboi!

Am spus rahat?

Trebe sa va conduca cineva…altfel este sinucidere!

Cica prin computere s-a stabilit ca Romania are cele mai multe bogatii….

Romanii nu merita sa traiasca in Romania….ar trebui starpiti, si in locul lor sa vina cainii…Presedinte sa fie Brigitte Bardot!

Napoleonee, noua ta nevasta cati ani are? 16,de cand a fost inmormantata!

Unde te duci, oameni? In Anglia? E un congres mondial al oamenilor albi! Mai sunt putini….10 in toata Romania.

Ar trebui sa ne crape obrazul de faptele noastre eroice! Nu exista progres, decat atunci cand odraslele isi intrec parintii in crime!

Tara de criminali petrecareti!

Ma spal pe picioare, sunt prima generatie care se spala pe picioare la Londra!

Nesfarsitele noastre certuri au sfarsit prin a ne face fericiti.

Vreau sa te descopar in oglindaaa….

Claxoneaza, ca la tara!

Napoleon m-a luat cu el in Londra sa vad Anglia. Invers!

Este, tati, ca barbarii vin de la rasarit? Eu vin din Est!”

Atunci când găseşti ceva ce-ţi place, corpul începe să-ţi tremure şi mersul tău începe să semene a joc. Te prinzi în joc şi joci. Până te pierzi în joc. Te prinzi bine şi predai toate armele la intrare. Când intri, primul lucru te speli pe mâini şi cauţi un prosop curat că, deh, nu eşti de ‘colo. Te aşezi cuminte într-un colţ, să nu deranjezi. Cercetezi pe furiş locul şi încerci să-ţi faci tot felul de scenarii, să visezi. Atunci începe să se strice tot. N-avem deloc răbdare, nu putem să ne înfrânăm imaginaţia şi ni se pare că întregul univers trebuie să ne facă nouă pe plac. Dacă ceva merge prost, căutăm scuze şi ne furişăm la umbra hazardului. Aşa ne haşurăm relaţiile cu cei din jur: îngroşăm pe margini şi punem umbrele după cum ni se pare că bate lumina, nu după dorinţa lor. Îi ignorăm de fapt sau îi acaparăm. Nici nu ştiu.

Atunci când găseşti ceva, orice, îi dai sensuri proprii, îi anulezi caracteristicile şi-l modelezi. Tu l-ai găsit doar, poţi să te joci. Până te pierzi în joc. Viaţa îţi mai dă o şansă, să zicem, ai schimba ceva? Mai bine întoarce-te înapoi acolo unde începea să se strice treaba. Adică amână tu puţin fanteziile şi dă-ţi seama că au trecut doar două săptămâni. Nici nu-i ştii numele de familie. De fapt îl ştii, dar nu ţi l-a spus el, i-ai văzut tu pe ascuns buletinul, zăcea pe masă sub portofel. Trec săptămâni şi e bine. Nu că trec, Doamne fereşte, dar e bine că trec cu folos. Acumulezi cunoştinţe noi, te dezvolţi frumuşel, şi-ţi place tare mult. Dar el începe să-ţi zâmbească tot mai rar. Ce te faci? Păi ca treaba să fie conform matricei, tu trebuie să te prefaci că nu ai observat, ca apoi să zici nonşalant că nu te aşteptai la aşa ceva din partea lui. Eh, ne place nouă prea mult binele, fie el un bine mincinos. Uităm apoi că ne-am dat seama preţ de câteva secunde cum stă treaba cu adevărat şi iar cădem în vis. Nimic nu ne atinge acolo, nici chiar scuzele fără sens. Mergem pe contrasens.

Aşa au trecut mai multe zile. Aşa ne-am reprimat gânduri de rău, aşa ne-am cufundat în hău. Ne-am complicat în simplitate, am depus armele prea departe şi acum ne simţim amândoi vinovaţi. Suntem! Eu pentru fantezii timpurii, tu pentru ceea ce n-ai mai vrut să-nvii. Dar în final ne-aşteaptă un început halal. E prilejul nostru să ne prefacem iar că avem habar, dar nu-i nimic. Sper doar să mai pot spera un pic.

Minte contra minte. Când în viaţă nu ţi se permite, tu dai dinte pentru dinte. În loc să pui minte pe minte, te pierzi în cuvinte. Există consecinţe atunci când împrăştii sentinţe. Crezi că ieşi din tendinţe, dar te afunzi mai adânc decât şobolanii în pivniţe.

Ai credinţă doar când ai cerinţă divină, scoate capul din mină, începe să sapi la lumină. Sufletul fă-ţi-l altar şi pune pe el răutăţi din ce în ce mai rar, din spirit fă un har şi dă în dar iubire, fă-o hotar. Umbrar să-ţi fie zâmbetul şi în inimă să-ţi cizelezi şi cugetul.

Că nici chiar timpu’ nu-mi amorţeşte plăcerea de a mă uita în sus,

De a căuta să merg atent pe acest pământ fragil, aproape descompus.

Nu mai vreau să-mi dau sufletul, nici cugetul, căci mi-l vor vinde la preţ dublu.

Cu sufletu-n două vroiam a participa

La acest asediu numit subit Antipa.

Crezând naiv că-i trecătoare clipa,

N-am băgat de seamă că-ncet mă sufoca risipa!

Cu pipa ne lungim derizoriu clipa.

Cu licoarea magică ne trece mai rapid şi gripa,

Iar cu voia bună ne-ntindem chiar şi-aripa

Că-i mare lucru a te emancipa!

Cu gândul nostru ne-mpotrivim şi potrivirii,

Ne pare inutil să alunecăm agale după legea firii

Şi-ncercăm din răsputeri s-ascundem ura privirii.

În ritm de maraton, ne dăm sufletul simţirii.

Cu al nostru mândru glas ne prefacem într-un haz

Căci atunci când pierdem firea ni se pare că-i extaz.

Cu al nostru naiv pas batem în podeaua fără bass

Căci din a lumii bogăţie noi am tras rapid pe nas.

Şi iată că ne privim acum de sus ca fiind unul sus pus

De fapt gândirea noastră n-are plus, e al fiecăruia produs.

Sfatul ultim n-are rost să-şi facă loc în acest joc.

Nu mai scriu cuvinte ad-hoc, aş propune-n schimb un troc:

Da-ţi aproapelui ceea ce iubiţi, nu ceea ce nu are loc,

În schimb primiţi o vorbă bună: „Sănătate şi noroc!”

Să mergem împreună,

Să ne ţinem timid de mână,

Să-ncercăm să alungăm tristeţi.

Hai, copile, învaţă iar să-nveţi!

Să ne alinăm unul altuia durerea,

Să ne ridicăm la cer doar cu tăcerea,

Să ne privim în ochi cand inima-i grea.

Hai, copile, arată-ţi astăzi fericirea!

Să construim idei,

Să dai mai mult decăt să iei,

Să vrei să fii un spirit pur.

Hai, copile, nu mai fi atât de singur!

Să nu ne-ntrecem în a vieţii cursă,

Să ne întoarcem pioşi la a ei sursă,

Să ne ridicăm când greul ne-apasă.

Hai, copile, întoarce-te neînfricat acasă!

Luna februarie miroase a hău. Luna februarie ne-a tras înapoi, ne-a adus la zero. Nu! Vreau să cred că a fost de folos în a trece mai departe, pentru a putea lăsa alte mirosuri să ne intre în simţiri. Da, februarie e un fel de duminică- ziua de odihnă, care vine imediat după perioada de datorie faţă de societate. Dar noi nu ne odihnim duminica, nici măcar nu ne refacem. Nu! Noi duminica şi implicit luna februarie o folosim ca pe un accesoriu: nu ne este de nici un folos, dar dă bine! Se prea poate să fi fost un soi de hibernare, în care ne-am cufundat fără să ne gândim la consecinţe, la repercursiuni- luna februarie. Astfel, luna februarie, să spunem că a fost numai bună pentru moment, dar pentru viitor a fost cât se poate de duminică.

Nu doar duminica ar trebui să însemne duminică – ziua în care stăm în familie, ziua în care mergem în acel lăcaş să cerem iertare pentru excesele din săptămâna ce tocmai s-a încheiat şi să ne umplem de speranţă cerând putere şi voinţă pentru săptămâna ce stă să vină. Nu! Dar ne este mai uşor, să recunoaştem, să trăim conform şi după în timpul săptămânii, dacă ştim că la capătul fiecăreia ne aşteaptă sfârşitul.

Sfârşitul?

Curios este faptul că acest sfârşit nu ne sperie câtuşi de puţin, este sfârşitul ce ne încântă şi pentru care am da orice început, orice mijloc, orice. Am da orice doar pentru a ne irosi puterile şubrede, pentru că noi putem! Apoi ne trezim, poate ni se pare că ne trezim…oricum ajungem la starea în care totul ne pare fără sens: e iar luni- începutul sau sfărşitul sfărşitului. E timpul să mişcăm iar, să ne întrecem cu ei şi cu noi înşine şi să ne umplem de teorii. Asta până vine iar sfărşitul promis cu prilejul căruia ne îndemnăm la vechile plăceri trecătoare.

Trecătoare, trecătoare, dar măcar sunt ale noastre. Nu-i aşa?