Puţine şi atât

Haidem în tandem!

Vroiam să scriu despre ceva cât mai comun pentru ca cei ce vor dori să citească să se poată vedea ca într-o oglindă, ca şi cum le-am citit eu gândurile, de parcă aş fi Mama Omida. Dar m-am râzgândit. Da, avem şi opţiunea asta în noi. Aşa ne-am născut, cu plusuri şi minusuri. Sau poate nu. Poate ne-am născut setaţi să acceptăm tot ce ne va ieşi în cale vreodată şi abia pe parcurs, văzând că nu suntem îndreptăţiţi să cerem de toate, să spunem da da da, ne-am descoperit superputerea de râzgândeală sau îndrăzneala de a întoarce ţanţoş spatele atunci când ne apare ceva mai bun sau pur şi simplu altceva în drum.

Ziceam că e foarte frumos atunci când citeşti ceva şi ca prin minune e acel ceva pe care îl aşteptai în ziua aia, ca un fel de ziua bună. Atunci ne dăm noi seama că la un moment dat ni se întâlnesc experienţele şi sentimentele şi formează o alianţă. În cazul acesta nu pot să nu ma întreb de ce nu se face ceva? Adică de ce nu putem trece peste chestia aia pe care o vedem lipită, desenată, spusă, cântată, recitată, strigată de genul: SUNTEM CU TOŢII DIFERIŢI, şi să ne dăm seama o dată pentru totdeauna că SUNTEM CU TOŢII OAMENI în primul rând. Sunt conştientă că nu va fi posibil aşa ceva pentru că ne-am construit în ideea să ne facem remarcaţi pentru a duce o viaţă cât mai altfel decât a oamenilor de rând.

Îmi vine să plec, nu neapărat undeva, pur şi simplu să mă ridic, să schimb imaginea iniţială, pentru a nu mă mai complica în gândire. Să nu mă mai pierd, să nu mai caut explicaţii inteligente la lucruri foarte simple doar pentru a-mi creea o anumită imagine. Aşa că o să închei îndată cu scrierea aceasta plină de explicaţii complicato-profunde şi spun aşa: astăzi n-am făcut nimic din ce n-aş fi făcut ieri şi mâine sigur încep ziua ca astăzi şi ieri şi o să fac tot ceea ce n-am apucat ca apoi să mă trezesc poimâine cu tot atâtea regrete când realizez că nu s-a schimbat nimic. Nici nu trebuie!

Nu-i aşa că vă regăsiţi în ceea ce zic?