Nimic nou
De-a oamenii
Atunci când găseşti ceva ce-ţi place, corpul începe să-ţi tremure şi mersul tău începe să semene a joc. Te prinzi în joc şi joci. Până te pierzi în joc. Te prinzi bine şi predai toate armele la intrare. Când intri, primul lucru te speli pe mâini şi cauţi un prosop curat că, deh, nu eşti de ‘colo. Te aşezi cuminte într-un colţ, să nu deranjezi. Cercetezi pe furiş locul şi încerci să-ţi faci tot felul de scenarii, să visezi. Atunci începe să se strice tot. N-avem deloc răbdare, nu putem să ne înfrânăm imaginaţia şi ni se pare că întregul univers trebuie să ne facă nouă pe plac. Dacă ceva merge prost, căutăm scuze şi ne furişăm la umbra hazardului. Aşa ne haşurăm relaţiile cu cei din jur: îngroşăm pe margini şi punem umbrele după cum ni se pare că bate lumina, nu după dorinţa lor. Îi ignorăm de fapt sau îi acaparăm. Nici nu ştiu.
Atunci când găseşti ceva, orice, îi dai sensuri proprii, îi anulezi caracteristicile şi-l modelezi. Tu l-ai găsit doar, poţi să te joci. Până te pierzi în joc. Viaţa îţi mai dă o şansă, să zicem, ai schimba ceva? Mai bine întoarce-te înapoi acolo unde începea să se strice treaba. Adică amână tu puţin fanteziile şi dă-ţi seama că au trecut doar două săptămâni. Nici nu-i ştii numele de familie. De fapt îl ştii, dar nu ţi l-a spus el, i-ai văzut tu pe ascuns buletinul, zăcea pe masă sub portofel. Trec săptămâni şi e bine. Nu că trec, Doamne fereşte, dar e bine că trec cu folos. Acumulezi cunoştinţe noi, te dezvolţi frumuşel, şi-ţi place tare mult. Dar el începe să-ţi zâmbească tot mai rar. Ce te faci? Păi ca treaba să fie conform matricei, tu trebuie să te prefaci că nu ai observat, ca apoi să zici nonşalant că nu te aşteptai la aşa ceva din partea lui. Eh, ne place nouă prea mult binele, fie el un bine mincinos. Uităm apoi că ne-am dat seama preţ de câteva secunde cum stă treaba cu adevărat şi iar cădem în vis. Nimic nu ne atinge acolo, nici chiar scuzele fără sens. Mergem pe contrasens.
Aşa au trecut mai multe zile. Aşa ne-am reprimat gânduri de rău, aşa ne-am cufundat în hău. Ne-am complicat în simplitate, am depus armele prea departe şi acum ne simţim amândoi vinovaţi. Suntem! Eu pentru fantezii timpurii, tu pentru ceea ce n-ai mai vrut să-nvii. Dar în final ne-aşteaptă un început halal. E prilejul nostru să ne prefacem iar că avem habar, dar nu-i nimic. Sper doar să mai pot spera un pic.
