Poveţe

Despre februarii şi alte duminici

Luna februarie miroase a hău. Luna februarie ne-a tras înapoi, ne-a adus la zero. Nu! Vreau să cred că a fost de folos în a trece mai departe, pentru a putea lăsa alte mirosuri să ne intre în simţiri. Da, februarie e un fel de duminică- ziua de odihnă, care vine imediat după perioada de datorie faţă de societate. Dar noi nu ne odihnim duminica, nici măcar nu ne refacem. Nu! Noi duminica şi implicit luna februarie o folosim ca pe un accesoriu: nu ne este de nici un folos, dar dă bine! Se prea poate să fi fost un soi de hibernare, în care ne-am cufundat fără să ne gândim la consecinţe, la repercursiuni- luna februarie. Astfel, luna februarie, să spunem că a fost numai bună pentru moment, dar pentru viitor a fost cât se poate de duminică.

Nu doar duminica ar trebui să însemne duminică – ziua în care stăm în familie, ziua în care mergem în acel lăcaş să cerem iertare pentru excesele din săptămâna ce tocmai s-a încheiat şi să ne umplem de speranţă cerând putere şi voinţă pentru săptămâna ce stă să vină. Nu! Dar ne este mai uşor, să recunoaştem, să trăim conform şi după în timpul săptămânii, dacă ştim că la capătul fiecăreia ne aşteaptă sfârşitul.

Sfârşitul?

Curios este faptul că acest sfârşit nu ne sperie câtuşi de puţin, este sfârşitul ce ne încântă şi pentru care am da orice început, orice mijloc, orice. Am da orice doar pentru a ne irosi puterile şubrede, pentru că noi putem! Apoi ne trezim, poate ni se pare că ne trezim…oricum ajungem la starea în care totul ne pare fără sens: e iar luni- începutul sau sfărşitul sfărşitului. E timpul să mişcăm iar, să ne întrecem cu ei şi cu noi înşine şi să ne umplem de teorii. Asta până vine iar sfărşitul promis cu prilejul căruia ne îndemnăm la vechile plăceri trecătoare.

Trecătoare, trecătoare, dar măcar sunt ale noastre. Nu-i aşa?

~ prin aberatiomentalis pe martie 24, 2010.